Cele 2 naturi umane: care predomina la tine?

Cele 2 naturi umane: care predomina la tine?

Sep 14
Apreciaza postarea si da mai departe...

Fiinţa umană nu mai este demult o enigmă; ea rămâne un mister doar pentru cei care nu se informează, nu-şi pun întrebări şi nu au nici cel mai mic interes sau o cât de mică curiozitate ca să se descopere pe sine.

Ei trăiesc în virtutea inerţiei, la nivelul planului fizic, singura lor obligaţie de bază fiind SUPRAVIEŢUIREA.

Desigur, este corect, până la un punct, să te zbaţi să supravieţuieşti; doar că, viaţa înseamnă mult mai mult decât a trăi pe baza instinctelor biologice şi prin natura inferioară (personalitatea).

Am uitat cu desăvârşire că, înainte de toate,  omul este o FIINŢĂ SUPERIOARĂ având şi o natură divină, care este total opusă naturii pământeşti (inferioare).

În această viaţă, cei mai mulţi trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, deoarece au tot felul de “pofte” ce îmbie la păcat ( în limba greacă are sensul de rătăcire, a merge într-o direcţie greşită, înstrăinare de viaţa cea adevărată).

Prin “păcat” omul s-a îndepărtat de la scopul său adevărat (viaţa însăşi), deoarece în mod liber şi prin voinţă proprie a ales să “demisioneze” de la natura sa adevărată.

Îmi place foarte mult cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul într-un citat al acestuia:

“Păcatul este un mod de existenţă “împotriva” existenţei, contra naturii, deoarece fragmentează şi corupe natura.”

Când vorbim despre păcat avem în vedere atât păcatul strămoşesc al primilor oameni ( Adam şi Eva), care au “îmbolnăvit” natura umană, dar şi păcatul personal, pe care îl săvârşeşte fiecare om prin voinţă proprie.

Nu ar trebui să îi învinuim pe strămoşi pentru păcatele lor, deoarece suntem direct responsabili pentru păcatele noastre pe care le facem de bună voie.

Dumnezeu nu ne judecă în funcţie de păcatele sau de rătăcirile altora, ci doar pentru păcatele sau rătăcirile noastre personale.

Vestea bună este că avem în noi capacitatea şi puterea de a lupta împotriva firii pământeşti, asupra naturii noastre inferioare.

Poftele firii pământeşti pun stăpânire pe om şi nu îi mai dau pace. Isus a prevestit aceasta şi a ţinut să ne atenţioneze:

” Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuneze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură, şi cu îngrijorările vieţii acesteia şi astfel ziua aceea ( în care se va împlini vremurile neamurilor), să vină fără veste asupra voastră. Căci ziua aceea va veni ca un laţ peste toţi cei ce locuiesc pe toată faţa pământului.

Vegheaţi dar în tot timpul şi rugaţi-vă, ca să aveţi putere să scăpaţi de toate lucrurile acestea, care se vor întâmpla şi să staţi în picioare înainte Fiului Omului.” (ev.Luca 21: 34-36)

Este limpede că Dumnezeu ştie cum stau lucrurile cu noi şi doreşte ca noi să fim “în gardă” şi să veghem atunci când toate acele lucruri rele prevestite se vor întâmpla.

Va trebui să luăm seama la noi înşine şi să ne învingem toate “slăbiciunile”(defectele, pornirile, înclinaţiile rele) : desfrânarea, lăcomia, gelozia, invidia, mândria, iubirea de bani, lenea, mânia, răutatea.

Care dintre noi poate să spună că nu are nici o pornire sau înclinaţie dintre cele enumerate mai sus? Dacă totuşi crede cineva că nu are nici o slăbiciune atunci nu este sincer cu el însuşi.

Nici chiar sfinţii nu pot spune că sunt cu adevărat fără de păcat. Însuşi Pavel, care ducea o viaţă duhovnicească înaltă, în smerenia lui spunea:  “dintre toţi, cel mai mare păcătos sunt eu”.

Chiar te surprinde faptul că însuşi Pavel, cel mai însemnat apostol al Domnului, crede despre el că este cel mai mare păcătos dintre toţi.

Dacă el spunea aşa, atunci cum să ne considerăm noi toţi ceilalţi, care nu ducem, nici în a milionimea parte, viaţa neprihănită pe care a dus-o el?

Chiar şi cei mai înalţi monahi cred că ei sunt cei mai mari păcătoşi; deşi au sufletul inocent, s-au lepădat de cele lumeşti, au trăit în rugăciune şi au avut o viaţă exemplară, ei tot consideră că sunt “impuri” în comparaţie cu neprihănirea lui Dumnezeu.

Pentru anumite “păcate” sau (folosind un cuvânt mai uşor) “defecte”, mulţi spun: aşa sunt eu; am încercat, dar nu am putut să mă las ( de lăcomia pântecelui, de băutură, de desfrânare, de iubirea de bani, senzualitate, etc)

Sau: sunt mânios pentru că am un temperament coleric si nu mă pot stăpâni.

Se vede clar că atunci când fiecare din păcatele de mai sus capătă un statut de obişnuinţă şi ajung să îi stăpânească pe oameni, este din ce în ce mai greu pentru aceştia dintr-o dată ” să o rupă cu păcatul”, fără ca aceştia să treacă printr-o lungă suferinţă fizică şi sufletească.

Păcatul ” doare” şi de multe ori dintr-un păcat dai în altul şi tot aşa o ţii lanţ în durere şi suferinţă, chiar dacă aparent la început ai crezut că o să îţi fie bine.

Dacă un om nu se opreşte voit din păcatul său şi nu se smereşte şi dacă, în continuare, folosindu-se de scuze pentru sine însuşi, continuă să se poarte arogant şi nesuferit, uşuratic şi egoist, lacom şi agresiv, marea schimbare a firii sale nu are cum să se producă înlăuntru şi în afară.

Natura inferioară este întotdeauna lipsită de iubire, fără înţelepciune, fără inteligenţă chiar; ea este mult prea personală, egocentrică în judecăţile sale şi uneori prea dură cu convingerile şi judecăţile altora.

Această natură doar vrea, cere pentru ea, vrea să absoarbă şi să domine, să cucerească şi să strice ordinea firească a lucrurilor; dacă nu i se face pe plac, este capricioasă, devine nervoasă, mânioasă chiar şi extrem de ofensată.

Natura inferioară posedă părţile negative.

Pe când natura superioară, natura divină, este splendidă, glorioasă, nemuritoare. Cu ţoţii o avem în noi.

Însă, a fost mai mereu camuflată de natura inferioară; nu a putut răzbate de aceasta pentru a ieşi la suprafaţă.

Natura divină este blândă, non violentă, ea nu impune, nu ridică vocea, nu e zgomotoasă şi nu cere să aibă întotdeauna dreptate, este iubitoare, amabilă şi altruistă; este inteligentă şi plină de înţelepciune.

Noi suntem mereu între aceste 2 naturi, dar mai mult suntem influenţaţi de natura inferioară, în loc să ascultăm de cealaltă natură, care vine din însăşi caracterul lui Dumnezeu.

Cea inferioară este personală, egoistă, înclinată spre satisfacerea intereselor proprii, spre confort şi extravaganţă, care cere şi îşi însuşeşte totul în loc să dăruiască, înşeală, trişează, “scopul scuză mijloacele”; natura superioară este generoasă, impersonală, iubitoare, cu smerenie şi înţelepciune, într-adevăr divină.

Tu pe care din acestea două o alimentezi mai mult? Stagnezi în natura primitivă (inferioară) sau evoluezi şi accezi spre natura divină (superioară)?

Convergi spre egoul inferior sau convergi spre extinderea conştiinţei tale?

E atât de minunat când observi că se întâmplă ceva în tine:

-când deodată nu mai ţii neapărat să ai ultimul cuvânt;

-nu mai reacţionezi fizic şi verbal ori de câte ori un alt om te jigneşte;

-nu mai simţi nevoia să strângi bunuri doar pentru tine ci dimpotrivă simţi o mare bucurie şi dragoste atunci când dăruieşti şi faci ceva util ( chiar şi un lucru mic) care pentru altcineva înseamnă enorm;

-nu mai controlezi lucrurile şi viaţa şi te bucuri de momentul prezent;

-nu mai judeci pe ceilalţi aşa cum făceai odinioară şi te pui în pielea celuilalt, încercând să îl înţelegi mai bine, văzându-i suferinţa din spatele măştilor;

-nu mai învinuieşti pe nimeni pentru soarta ta şi devii mai conştient(ă) şi responsabil(ă) pentru alegerile tale;

-îţi investeşti credinţa într-o Putere mult mai mare ( Dumnezeu ) şi nu te mai bazezi pe vreo autoritate lumească;

Natura divină reflectează, aprofundează, conştientizează şi se expandează în Iubirea lui Dumnezeu.

G.S.

www.eusuntdivin.ro

 

0 comments