Curajul este o calitate innascuta sau dobandita?

Curajul este o calitate innascuta sau dobandita?

Sep 28
Apreciaza postarea si da mai departe...

M-am gândit să scriu acest articol despre curaj pentru că, uitându-mă în jur, am observat că pe români această virtute nu prea îi mai caracterizează.

Poate i-a caracterizat cândva, în istoria îndepărtată, dar acum această calitate nu prea mai este scoasă la “suprafaţă”.

Cu siguranţă că există şi români curajoşi care merg împotriva curentului şi împing lucrurile înainte spre prosperitate şi progres; însă, procentul lor este mic pentru că a scăzut considerabil gradul de motivare şi implicare a oamenilor în reconstrucţia şi restaurarea României.

După 25 de ani de la căderea regimului comunist sunt prea puţini oameni care mai cred în “miracole”; aceasta deoarece, chiar dacă suntem un popor creştin, în mare parte ne-am pierdut credinţa.

Mulţi cred şi acum că, după atâţia ani de distrugere în masă a principalelor sectoare economice ( industria, agricultura, turismul) cât şi a altor segmente importante ( cultura, valorile naţionale, familia, educaţia, învăţământul, sistemul sanitar, moral şi etic) România este o cauză pierdută.

Românii au devenit apatici, delăsători şi singurul lucru pe care şi-l mai doresc acum este ca ei să supravieţuiască prin procurarea mijloacelor necesare de subzistenţă care să le creeze un mimim de siguranţă materială şi securitate socială.

De fapt şi-au pierdut reperele morale şi au ajuns, ca niciodată în istorie, să aibă nevoie de modele care să le dea un cât de mic impuls şi o minimă motivaţie pentru care să merite să lupte cu mârlănia, cu falsele modele, cu incompetenţa şi non valorile, cu incultura, tupeul şi obrăznicia unora care conduc destinele acestei ţări.

Nu este prea dificil să înţelegi că se doreşte din exterior şi din interior ca să se îngenunchieze această ţară şi poporul ei.

Lipsa de patriotism a celor care ne conduc şi interesele lor obscure justifică tot mai mult realitatea dezastruasă în care trăim noi, oamenii simpli ai acestei ţări.

Oare cu ce preţ? Nu ştiu că cei care trădează vor fi la rândul lor trădaţi şi pedepsiţi?

Aşteptăm ca noua generaţie să facă ceva ( desigur dacă tinerii nu pleacă din ţară)  pentru că noi cei maturi ne-am încrucişat braţele şi nu mai suntem dispuşi să facem nimic: nici măcar să ne schimbăm pe noi înşine.

Deşi dorim schimbarea, parcă am vrea să o vedem mai întâi producându-se la alţii; dar, schimbarea nu se va produce atâta timp cât nu ne schimbăm pe noi înşine din temelii!

Dacă nu ne schimbăm până în cele mai profunde straturi ale fiinţei noastre, vom avea parte de aceleaşi experienţe cu aceleaşi rezultate!

Şi în Biblie ni se vorbeşte de OMUL CEL NOU ( sau născut din nou, nu fizic ci din punct de vedere spiritual):

” Adevărat, adevărat vă spun că dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” (Ioan 3:3)

Asta înseamnă că dacă un om nu-şi “crucifică” firea pământească cu toate rătăcirile ei (natura umană, ego, personalitate) nu are cum să moştenească viaţa veşnică în tărâmul spiritual.

Omul nu este doar trup ci şi suflet şi spirit.

Atâta timp cât vom continua să rămânem doar la nivelul firii (trupul cu plăcerile lui şi tot ce ţine de planul fizic), nu ne ” înnoim mintea”şi fără să avem conştiinţa schimbată (o nouă natură-cea divină), vom rămâne la fel de impuri atât la exterior cât şi la interior, netransformaţi din cauza gândirii şi acţiunilor învechite, mereu cu aceleaşi consecinţe devastatoare.

În primul rând, ca să te schimbi  îţi trebuie CURAJ.

Oamenii curajoşi părăsesc “zona lor de confort” (chiar dacă nu e plăcut sau uşor) şi încep să îşi asume riscuri pentru simplul fapt că vor să trăiască o viaţă mai bună şi în acelaşi timp să imbunătăţească şi viaţa altora. Ei nu sunt laşi şi nici egoişti.

Curajul ţine de voinţa omului şi de credinţa lui.

Curajul învinge frica pentru că orice om care are curaj este liber să îşi aleagă ce doreşte, ia hotărârile cu detaşare şi uneori, chiar cu o anumită doză de nebunie (dar o nebunie frumoasă).

Oamenii care şi-au găsit calea şi s-au descoperit pe sine au destul curaj încât să facă greşeli din care apoi să înveţe şi să nu se lase decepţionaţi de încercări şi de tot ce le-ar putea ieşi în cale.

Numai cei curajosi sunt capabili să lupte pentru drepturile lor, pentru libertatea de exprimare, pentru schimbarea lor în bine şi a comunităţii în care trăiesc, pentru doborârea prejudecăţilor şi a vechilor paradigme.

Noi toţi suntem provocaţi de viaţă prin diferite experienţe care ne testează curajul şi voinţa de schimbare. Depinde doar de noi dacă stăm pe loc în letargie, având concepţii perimate şi atitudini demodate.

Întrebarea este: de ce nu avem toţi curaj? de ce pe unii îi domină frica şi nu pot trece peste ea? Este cumva curajul înnăscut sau se dobândeşte pe parcurs?

Majoritatea oamenilor sunt dominaţi de frică şi asta vedem în toate segmentele vieţii.

Cei care au curaj nu înseamnă că nu au nici un fel de frică; ei doar înţeleg că există altceva mai important decât frica şi anume viaţa lor, pentru care merită să trăiască nu pentru ce le spune mintea, ci inima.

Curajul este o calitate creştină pentru că nu poate exista în afara iubirii. Ai curaj pentru că poţi şi pentru că îţi pasă.

Este una dintre cele mai importante calităţi alături de credinţă, nădejde şi dragoste.

Curajul îţi dă forţa morală de a învinge toate neajunsurile, îţi dă verticalitate, îndrăzneală, fermitate în acţiuni sau în convingeri, integritate, tărie de caracter, temeritate în înfrângerea poftelor şi dorinţelor proprii şi în înfruntarea pericolelor externe care se opun realizării binelui în lume.

Cuvântul curaj înseamnă a trăi cu inima. Cei care trăiesc în minte, trăiesc în frică, întrucât mintea calculează tot timpul şi nu îşi asumă niciodată riscul. Numai cel care trăieşte în inimă poate înţelege sensul vieţii.

Când trăieşti în minte şi în temeri, viaţa ţi se pare alcătuită dintr-un morman de probleme.

Când trăeşti cu inima, te bucuri că viaţa este veşnic nouă, în continuă schimbare şi mişcare absolută. Fiecare clipă este ACUM, nimic nu e vechi sub soare, căci totul e nou.

Dacă mă gândesc bine, un copil mic nu are frică.  Ajunge să îi fie frică, pentru că îi este impusă de mediul în care trăieşte.

Deci curajul este dobândit dar şi înnăscut.

Suntem curajoşi dacă alegem să trăim “cu inima” şi nu “cu mintea”.

G.S.

www.eusuntdivin.ro

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

0 comments