De ce ne suparam unii pe altii?

De ce ne suparam unii pe altii?

Aug 10
Apreciaza postarea si da mai departe...

Recent am supărat câţiva prieteni dar şi aceştia mi-au produs supărare; cu siguranţă, fără intenţie şi din motive aparent banale, chiar ridicole aş spune.

Din mici observaţii făcute, care puteau fi obiect de comunicare constructivă, s-a ajuns la certuri şi acuzaţii verbale ce au produs supărare tuturor persoanelor în cauză.

Chiar dacă eu am considerat că e o simplă observaţie, celălalt, aşa cum se întâmplă deseori, a interpretat-o în felul său, drept critică; şi, de la acest punct, disputa a devenit inevitabilă pentru că EGOUL acestuia s-a simţit ofensat şi nevoit să se apere cu tot arsenalul de cuvinte şi afirmaţii dure sau mai puţin dure.

Practic, care este pragul de trecere de la observaţie la critică?

Atunci când critici pe cineva intervine sentimentul de maliţiozitate, de invidie, de nerecunoştinţă; de multe ori recurgi la critică din laşitate sau din frică pentru a te apăra de un presupus “inamic” de care este normal să te aperi, aducând la suprafaţă tot “gunoiul” emoţional pe care l-ai acumulat din prea multe frustrări şi emoţii negative, accentuându-i acestuia punctele vulnerabile şi slăbiciunile, pentru a-l îngenunchea şi a-l deposeda, ca să rămână fără cuvinte.

În critică se aduc acuze şi jigniri şi nu iese nimic bun din ea; dimpotrivă, egoul celui căruia îi aduci astfel de acuze şi reproşuri ripostează şi el la rândul său cu alte acuze şi jigniri, chipurile ca să se apere de artileria grea a cuvintelor şi afirmaţiilor tale; iar războiul este pe cale să se producă şi ura începe să se contureze.

Pentru tot ce se întâmplă negativ în lumea asta ( certuri, polemici, războaie, dezastre, etc) vinovat este EGOUL.

Atunci când acesta este exacerbat şi nu e diminuat prin voinţă şi mai ales prin Smerenie, din cauza lui se produc adevărate tragedii.

Dacă fiecare din noi am conştientiza cât de mult rău ne facem nouă înşine şi celorlalţi din cauza egoului nostru, am avea relaţii mult mai armonioase şi un trai mult mai liniştit, pentru că nu ar mai fi atâta nevoie SĂ DEMONSTRĂM, SĂ JUSTIFICĂM, SĂ NEGĂM, SĂ PREJUDICIEM, SĂ ACUZĂM, SĂ MINŢIM, doar ca să ne fie nouă bine şi să ne facem dreptate după mintea noastră limitată.

Ce am constatat eu este că fiecare are propriul lui ADEVĂR; întotdeauna acesta este undeva la mijloc. Într-o dispută, ambii spun că au dreptate şi nici unul nu vrea să lase de la el.

Chiar şi oamenii, aşa zis spirituali, care vorbesc de Dumnezeu şi cred că au o relaţie OK cu divinitatea prin faptul că ştiu multe pasaje din Scriptură, tot au EGO, ba unii chiar exacerbat şi mai deloc Smerenie.

Este multă teorie care nu ajută la nimic dacă nu punem în practică exact învăţăturile care contează în această lume oarbă la BINELE CEL MAI ÎNALT şi măcinată de atâtea războaie, polemici, tensiuni şi conflicte mai mici sau mai mari.

Deci, toate lucrurile rele se nasc din această CIOCNIRE A EGOURILOR.

De fapt ce este EGOUL? Este acea parte din om care îi conferă o individualitate aparte, ceea îl face să se considere separat de Dumnezeu şi de ceilalţi oameni.

Un om care este foarte individualist gândeşte ca un individ separat de restul lumii, anume:

-doar lui să-i fie bine,

-se preocupă mai mult decât este necesar de iubirea de sine,

-este întotdeauna “în gardă” ca nu cumva ceilalţi să îl deposedeze de ceea ce are,

-acumulează şi strânge multe lucruri materiale, ajungând până la avariţie, rapacitate chiar (de multe ori nici nu  apucă să profite de tot ceea ce acumulează şi nu se poate bucura de lucruri pentru că NU DĂRUIEŞTE, iar legea divină este clară în acest sens: dacă nu dăruieşti mai întâi, nici nu ai, sau dacă ai, nu o să te bucuri de ceea ce ai);

-se consideră superior, lui i se cuvine totul, fapt ceea ce îl separă de ceilalţi oameni şi de multe ori ajunge să fie abandonat sau uitat chiar de familie şi de prieteni.

Egoul încearcă să se manifeste printr-un aspect limitat numit PERSONALITATE.

Sursa lui este GÂNDUL că ” El este altfel decât restul lumii”, este separat.

Egoul este cel care îl face pe om să reacţioneze inconştient în moduri chiar ridicole sau penibile; este cel care îi dă sentimentul importanţei chiar şi atunci când nu este cazul; este cel care îl face pe om să se îndoiască de ceilalţi oameni, să îi fie frică de ei ca să se protejeze ( chiar dacă această frică este doar în imaginaţia lui); este cel care îl face pe om să poarte măşti, să se arate altfel de cum este el de fapt, ca să fie plăcut şi acceptat; este cel care te face să te orientezi mai mult înspre exterior decât înspre interior, pentru a-l descoperi pe Dumnezeu acolo.

Un om cu EGO exacerbat, mai mult decât normal, prezintă un tipar comportamental distorsionat care, în timp, devine obişnuinţă, adică se scufundă în subconştient.

Acest tipar duce inevitabil la nefericire, căci omul nu mai este capabil să îşi exprime adevăratele sentimente; acest tipar îl orbeşte şi îl face să nu mai înţeleagă alte persoane şi realitatea înconjurătoare.

Nimeni nu poate fi fericit dacă nu se înţelege pe sine şi realitatea în care trăieşte.

Orice mască exterioară aparţine egoului nostru. Ea este motivată de căutarea iubirii în exterior, la alţi oameni,  la lume în general, ceea ce nu poate conduce decât la frustrare.

Dacă ştim sursa egoului atunci îl putem anihila.

Cu cât oamenii suferă mai mult, înseamnă că şi Egoul lor este mai mare.

Dacă înţelegi cauza suferinţei tale (care este întotdeauna căutarea iubirii în afara ta), atunci poţi să o elimini definitiv din viaţa ta.

Când Ego dispare, rămâne numai Dumnezeu, esenţa divină din noi, partea care a existat şi există tot timpul şi pe care nu am observat-o întrucât a fost astupată de Ego.

Egoul a redus la tăcere fiinţa divină care de fapt suntem.

Ego ne-a îndemnat întotdeauna să ne luptăm ca să reuşim. Ne-a spus, în mod eronat, că doar prin luptă putem câştiga.

Atunci când dispare Ego, lupta este inutilă.

Cu Dumnezeu în noi şi atotputernicia lui, nu mai este nevoie de aşa ceva.

El ne ajută în permanenţă. Doar trebuie să îi permitem acest lucru, dând Egoul la o parte sau diminuându-l pe acesta la minimum.

În relaţii, vom avea mereu de a face cu oameni care au Ego mai mult decât este normal. Aceştia sunt indivizi narcisişti şi care raportează totul la propriul sine individual.

Cu aceştia, oricât ai vorbi, nu te vor înţelege. La un moment dat, nici nu vei mai ştii cum să te comporţi cu ei ca să fie bine.

Atâta timp cât nu s-au înţeles pe ei şi nu au trecut dincolo de Egoul lor, este inutilă orice comunicare.

La aceştia, adevărul este doar de o singură parte: de partea lor. O mică observaţie pe care le-ai putea face din prietenie ar putea inflama la maxim egoul lor.

Ce atitudine să adopţi? După părerea mea, doar una singură: capitularea.

Cu astfel de oameni vorbeşti în van, pentru că Egoul lor nu le va da posibilitatea să te înţeleagă şi vor lua totul la modul personal.

Tocmai faptul că ţii la ei sau din iubire nu te avânţi în polemici inutile care nu fac decât şi mai mult să atâţe focul patimilor.

Dacă s-a întâmplat să se ajungă la supărare şi suferinţă, ia totul ca pe o lecţie, învaţă lecţia şi mergi mai departe, aplicând ceea ce ai învăţat în relaţiile tale cu alţi oameni.

Ideea e să nu te superi când alţii te jignesc sau nu îţi înţeleg bunele intenţii.

Tu ştii că egourile lor îi orbesc şi nu îi fac să vadă limpede. Doar compasiune putem manifesta pentru astfel de oameni sau putem înţelege că sunt într-o mare suferinţă pentru că nu se înţeleg pe ei şi implicit pe ceilalţi.

Ne putem ruga pentru ei până când vor înţelege că mândria, reacţiile lor, nu le aduc nimic bun.

Astfel că, putem răspunde la întrebarea de mai sus: De ce ne supărăm unii pe alţii? Pentru că nici unul, nici celălalt nu am renunţat la Ego.

Când vom renunţa la Ego, va rămâne doar IUBIREA, cea mai mare forţă a vieţii. Atunci va rămâne doar Dumezeu în ajutor, fără luptă şi fără pic de încrâncenare.

Depinde doar de noi să înţelegem aceasta şi lumea noastră va fi mai bună.

G.S.

www.eusuntdivin.ro

 

 

 

 

0 comments