De ce sunt printre noi atei?

De ce sunt printre noi atei?

Sep 17
Apreciaza postarea si da mai departe...

Astăzi am stat puţin de vorbă cu un ateu; de ce puţin? pentru că, discutând chestiuni de viaţă, credinţă şi spiritualitate cu un necredincios, nu ajungi nicăieri.

Tocmai de aceea, discuţia pe aceste subiecte trebuie oprită instantaneu, în scopul preîntâmpinării reacţiilor adverse, a emoţiilor negative, sau a lezării sentimentelor atunci când, prin cunoştinţele şi teoriile proprii, poţi zdruncina complet teoriile şi setul de valori al celeilalte persoane.

Întotdeauna cineva care nu crede într-o forţă superioară (Dumnezeu) şi în continuarea vieţii după moarte, îşi va manifesta opiniile contrare cu vehemenţă şi cu tulburare în voce, gesturi şi atitudini.

În aceste condiţii, cel mai înţelept lucru este să anulezi discuţia până când interlocutorul va fi suficient de pregătit (din experienţa proprie, din observarea realităţii înconjurătoare, studiu) şi îndeajuns de flexibil în gândire ca să se poată “comuta” şi pe alte frecvenţe sau lungimi de undă; să fie capabil să “digere” şi alte teorii în afara celor materialiste sau evoluţionist-fundamentaliste.

Pornind de la această întâmplare, chiar mi-am pus mie însămi mai multe întrebări:

De ce ar vrea un om să se considere ateu? Ce îl aduce în această situaţie? De ce ar considera mai degrabă că după dispariţia sa ajunge înapoi în neantul din care a venit?

De ce refuză să accepte că este CREAT după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi că nu este doar rodul unei pure întâmplări?

De ce sunt unii atât de vehemenţi în convingerile lor încât nici nu vor să audă că ar putea proveni din Dumnezeu-Forţa atotputernică, omniscientă, omipotentă, ci mai degrabă acceptă că se trag din maimuţă ( şi aceasta ca şi planetele, galaxiile şi universul sau multiversurile tot din nimic apărute)?

Ei merg foarte mult pe ideea că dacă nu îl văd pe Dumnezeu, acesta practic nu există.

Prin această preconcepţie ei îşi limitează foarte mult orizontul de cunoaştere şi chiar se simt confortabil nepunându-şi întrebări revelatoare şi nefăcând nimic ca să se descopere pe ei înşişi.

Sau, unii ar spune sarcastic ceva de genul:” Voi afla dacă există Dumnezeu când voi trece în lumea cealaltă, până atunci, n-are rost să mă gândesc la EL!”

Sau, dacă nu sunt 100% atei, atunci sunt 80% agnostici ( agnosticism-doctrină filozofică care neagă posibilitatea cunoşterii realităţii obiective).

Şi unii şi alţii se bazează doar PE EI ÎNŞIŞI. Ei consideră că reuşesc DOAR PRIN FORŢE PROPRII. Ei îşi rezolvă problemele şi nu îi ajută Dumnezeu.

Sunt egocentrici pentru că au EGO exacerbat iar natura predominantă ( din cele 2 naturi umane pe care le-am abordat într-un articol anterior) este natura inferioară (personalitatea).

” A crede în mine” ( în sens de EU-CENTRUL UNIVERSULUI) este şi asta tot un fel de credinţă, însă una eronată.

Din punctul meu de vedere, cei mai mulţi oameni ajung atei pentru că sunt foarte vulnerabili, nu au o bază spirituală solidă şi ajung să nu mai creadă în Dumnezeu, dintr-un impuls de răzvrătire, pentru că:

-au fost asaltaţi de “bibliofili habotnici şi violenţi” care îţi vâră cu de-a sila Biblia în faţă şi te ameninţă cu iadul ( mai există şi din aceştia dar ei ca specimeni, nu au nici o importanţă; ei nu pot stăvili prin felul lor relaţia ta cu Dumnezeul adevărat);

-au fost dezamăgiţi de preoţi, pastori sau de comportamentul unor credincioşi din biserică ( ceea ce este un mod de gândire pueril);

-consideră că bisericile sunt genul de instituţii care obţin profit din manipularea religioasă a maselor ( iarăşi o “scuzenie” de a nu vedea rolul esenţial al unei biserici;

-au fost asaltaţi dintr-o parte şi de alta de informaţii contradictorii şi, pentru că nu ştiu în ce să creadă şi ce este corect, mai bine renunţă şi nu mai cred în nimic;

-ignoră sau neagă aspectele inexplicabile care se petrec în viaţa lor gen coincidenţe, sincronizări, mici miracole, judecând totul sub aspect raţional;

-au avut parte de suferinţe şi nu au înţeles pentru ce suferă; pentru că nu li s-a răspuns la întrebarea:De ce, Doamne, De ce? au preferat să îşi împietrească inima şi să se îndepărteze de Dumnezeu, oameni şi chiar de ei înşişi.

Nu au luat suferinţele ca pe nişte lecţii şi nu au învăţat nimic din ele; în loc să devină mai puternici ( ceea ce nu te omoară, te face mai puternic) au devenit anxioşi, agresivi şi temători de oricine i-ar putea ofensa în orgoliul lor propriu.

Alţii, pe motiv că au tot ce îşi doresc din punct de vedere material, lumesc ( bani, averi, etc) nu mai au “nevoie” de Dumnezeu, sau pur şi simplu nu îi interesează acest subiect; sunt autosuficienţi lor înşişi.

Realitatea este una materială: dacă eşti în trup fizic, atunci exişti; dacă nu eşti, nu exişti. Se mulţumesc cu explicaţii “aşa zise raţionale şi de bun simţ” pentru că au gândirea limitată.

Acceptarea existenţei lui Dumnezeu şi a unor legi divine, i-ar face pe aceştia să se confrunte cu probleme de conştiinţă, ceea ce ar însemna o autocenzurare a propriilor fapte, renunţarea la nişte obiceiuri rele, la autosuficienţă, i-ar îngrădi din multe puncte de vedere; pentru că oamenii doresc în general să facă numai ce le convine fără să suporte consecinţele gândurilor, cuvintelor şi faptelor lor.

Aşadar, pentru cei mai mulţi oameni, existenţa lui Dumnezeu, ca autoritate deasupra lor, nu convine, pentru că impune îngrădirea mai multor libertăţi; fiind un Dumnezeu al iubirii, ordinii si corectitudinii, este un Dumnezeu împotriva “derapajelor” lor.

De aceea, există o reticenţă când e vorba să ia seama la această Autoritate Supremă; ei preferă să se mintă pe ei cum că nu există Creator, Suflet, viaţă dincolo de moarte sau tot ce ţine de spiritualitate. Existenţa lui Dumnezeu deranjează.

De multe ori, a te baza doar pe ce vezi şi ce auzi este tot un fel de ignoranţă; de fapt, ceea ce nu vezi, auzi sau simţi prin folosirea celor5 simţuri omeneşti, este mai benefic deoarece printr-un al şaselea simţ primeşti ghidare intuitivă de la această forţă superioară. Ea ne “vorbeşte” în mod direct doar dacă facem linişte în noi să o ascultăm.

Sunt şi oameni care spun că sunt credincioşi, dar comportamentul lor arată altceva; nu arată iubire, ordine, corectitundine, onoare, toleranţă, bunătate, răbdare, milostenie, bucurie, pace, blândeţe, fapte bune, înfrânare de la lucrurile rele, armonie, etc.

Tot ce este bun vine de la Dumnezeu; dimpotrivă, tot ce vine de la om (firea pământească ) este rău, pentru că omul este sortit rătăcirii, păcatului.

Care mai e atunci diferenţa dintre aceştia şi cei care nu cred? Nu sunt aceştia blasfemiatori? Ce rost mai are”credinţa” lor dacă nu dau roade bune din punct de vedere spiritual? Îl “văd” şi îl “înţeleg” ei cu adevărat pe Dumnezeu?

ROBERT MILLIKAN, laureat Nobel în Fizică, a declarat:

Iov a văzut acum mii de ani în urmă zădărnicia încercărilor omului mărginit de a-l defini pe Dumnezeu, atunci când striga: “Poate omul prin cercetare să descopere pe Dumnezeu?”

De atunci, oameni înţelepţi au privit totdeauna uimiţi la ordinea minunată din natură şi şi-au recunoscut ignoranţa şi mărginirea lor. Ei s-au mulţumit să stea tăcuţi şi respectoşi înaintea Lui şi să repete împreună cu psalmistul:

‘Nebunul zice în inima lui: ‘Nu este Dumnezeu’ . ”

Ai în faţa ta 2 direcţii: Speranţa că Dumnezeu există şi atunci viaţa ta continuă în veşnicie sau Disperarea că aici pe Pământ se termină totul odată cu disoluţia formei tale ( pentru că sufletul nu există).

G.S.

www.eusuntdivin.ro

0 comments