Faca-se Voia Ta!

Faca-se Voia Ta!

Dec 26
Apreciaza postarea si da mai departe...

Ori de câte ori rostim Rugăciunea Tatăl Nostru, tot de atâtea ori rostim şi Facă-se Voia Ta!

Mulţi dintre noi folosim această rugăciune, însă o spunem ca pe o poezie, fără să articulăm rar, ca să realizăm sensul tuturor cuvintelor.

Atunci când spunem: Facă-se voia Ta!

Oare, suntem conştienţi de ceea ce spunem? Ne auzim pe noi în acele momente?

Oare, câţi dintre noi realizează că facem un fel de promisiune solemnă, un angajament, o făgăduinţă Tatălui Ceresc?

Dintre cei care îşi dau seama ceea ce spun, oare câţi îşi respectă făgăduinţa?

Ei bine, atunci când ne învoim la ceva, când ne luăm angajamentul cu privire la ceva anume, toţi ştim că este etic şi moral, creştineşte, chiar o obligaţie să ne respectăm promisiunea sau cuvântul dat.

Doar respectându-ne promisiunile, arătăm că ne respectăm pe noi înşine şi acordăm respect Celui Căruia I-am promis, în cazul de faţă, Dumnezeu.

Promisiunile trebuie îndeplinite şi, numai aşa, se poate stabili o relaţie de siguranţă şi încredere, de prietenie şi iubire, între noi şi Dumnezeu.

Trebuie să Îl considerăm pe El, Tatăl şi în acelaşi timp, prietenul nostru.

Când nu respectăm ceea ce spunem, provocăm o mare dezamăgire lui Dumnezeu, care aşteaptă să fim Fii buni şi Fiice bune şi prietenii Săi. În acest fel, loialitatea noastră faţă de El nu mai există.

Pentru că suntem Copiii Săi, El doreşte să fim în ascultare, să Îi ascultăm recomandările pe care ni le-a dat prin Fiul Său Iisus Hristos, prin Apostoli şi prin profeţii din vechime.

Însă, noi oamenii, nu numai că nu Îl ascultăm, dar ne şi rezvrătim şi credem că noi ştim mai bine decât El ce avem nevoie, sau ce ar trebui să facem, fiind mai tot timpul rebeli şi neascultători, chiar obraznici şi sfidători.

Să ne gândim la relaţia părinte-copil. Să presupunem că dvs. sunteţi părintele, iar copilul dvs. are 7-8 ani.

Să presupunem că acest copil nu vă mai ascultă, nu-şi face temele, face fel şi fel de lucruri prosteşti prin casă, este rebel, pleacă de acasă fără să vă spună unde se duce şi, pe deasupra, deşi e foarte mic, este obraznic, vă sfidează şi vă jigneşte.

Oare, ce-aţi gândi sau ce aţi simţi în acele momente? Vă place ce primiţi din partea fiului sau fiicei dvs?

Vă place faptul că fiul sau fiica dvs. nu are nici pic de consideraţie pentru faptul că l-aţi născut şi îi purtaţi de grijă ?

Oare, vă simţiţi bine când copilul dvs. vă priveşte de sus, ca şi când nu valoraţi nimic în ochii lui şi vă tratează cu răutate, sau este nepăsător cu voi?

Cam asta facem şi noi cu Tatăl Nostru. Noi suntem copilul mic de 7-8 ani care este rebel, neascultător, obraznic, sfidător.

Oare ce ar face un părinte pământean în condiţiile în care copilul său ar întrece orice măsură de bună-cuviinţă?

Desigur, l-ar pedepsi (sunt atâtea variante) pentru a-i servi drept corecţie toate aceste pedepse, dacă copilul nu a ascultat de vorbă bună.

Tot aşa face şi Dumnezeu cu noi, ne mai aplică din când în când nişte corecţii, unele chiar dureroase, ne mai trage câte o nuieluşă peste picioare, ca să ne revenim şi să ne diminuăm Egoul, mândria exacerbată.

El nu intervine atât de radical decât în momentele în care noi, în limitările noastre şi în necunoştinţă de cauză, ne-am abătut grav de la calea dreaptă, ne-am făcut nouă înşine un mare rău şi nu mai putem ieşi din impasul sau conjuncturile pe care ni le-am creat.

Datorită stupizeniei noastre: poate ne-am stricat sănătatea, pentru că nu am avut grijă de corp, de minte şi de suflet, în timp ce ne-am stresat foarte mult pentru lucruri lumeşti, materiale, sau am intrat în relaţii nepotrivite şi ne-am supărat sau ne-am mâniat pe unii sau alţii care au venit în anturajul nostru; poate că am vrut să dovedim cât suntem noi de puternici şi am vrut să aratăm lumii cât de infailibili suntem acumulând avere, prestigiu, bani, până am clacat şi s-a ales praful de tot; poate în dorinţa noastră de a reuşi cu orice preţ, la final am reuşit doar să rămânem singuri, fără familie, prieteni, etc.

Nu ne-am smerit la timp şi acum suportăm consecinţele faptelor noastre. Cea mai mare dovadă de smerenie este rostirea acestor cuvinte: FACĂ-SE VOIA TA!

Prin Facă-se Voia Ta, realizezi că eşti o creatură umană limitată fără puterea lui Dumnezeu şi predai astfel jugul sau povara ta Celuia Ce Poate Să o Ducă, adică Dumnezeului Infinit, Atotputernic, Atotştiitor şi Atoateţiitor.

Prin Facă-Se Voia Ta, eşti în acord cu Voinţa Divină şi te laşi în mâna Dumnezeului Cel prea Înalt, recunoscându-ţi micimea.

Prin Facă-Se Voia Ta, Îl recunoşti pe El ca Tată şi Prieten al Tău, Ajutorul tău în toate lucrurile, recunoscând că doar El ştie ce este cel mai bine pentru tine.

Un gând care ne smereşte este acela că suntem infinit mai mici în faţa lui Dumnezeu, dar ceea ce ne smereşte şi mai mult este faptul că NE-A CREAT CA SĂ ÎI FIM PRIETENI.

Aşadar, lăsaţi-vă purtaţi de graţia lui Dumnezeu prin viaţă şi predaţi-vă în mâna Lui spunând:Facă-Se Voia Ta, Doamne!

G.S.

www.eusuntdivin.ro

 

 

 

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *