Fiecare calatorie e de fapt calatoria spre tine insuti (insati)

Fiecare calatorie e de fapt calatoria spre tine insuti (insati)

Jun 23
Apreciaza postarea si da mai departe...

Cu siguranţa aţi auzit tot mai des  îndemnul “TREZIŢI-VĂ din punct de vedere spiritual” de la traineri sau persoane specializate în dezvoltare personală sau în domeniul spiritual, în special prin intermediul emisiunilor TV, prin articole sau seminarii.

Sunt atâtea metode şi mijloace care vă sunt propuse pentru a vă trezi, încât nu mai ştiţi pe cine să credeţi, nu sunteţi încă suficient de precişi în a discerne cine spune adevărul şi cine fabulează, dacă aceşti traineri spun din inimă ceea ce spun, din propria experienţă sau din motive de bani, mai ales că sunteţi la început de drum în ale spiritualităţii şi trebuie să o luaţi încetişor.

Nu e necesar să credeţi în tot ce vi se spune, nu trebuie să le încercaţi pe toate, mai ales că nu toate mijloacele vă sunt favorabile şi nu toate rezonează cu dvs.

Toţi vă spun că trebuie să ajungeţi la cunoaşterea de sine, dar nu sunteţi convinşi de cum se poate realiza această cunoaştere, care să vă schimbe radical ca fiinţe, atât în interior cât şi în exterior.

Eu pot să vă dau o sugestie despre modul în care m-am schimbat eu, şi anume nu prin metode dificile (făcând yoga, stând în cap ori prin alte exerciţii care suprasolicită corpul, nici prin meditaţii lungi sau alte tehnici împovărătoare) ci prin călătorii, petrecând mai mult timp cu mine însumi, fiind aici şi acum în calitate de observator şi observat, însuşindu-mi, rând pe rând, lecţiile de viaţă de la situaţiile şi din experienţele cu alţi oameni, din natură sau chiar cu animăluţele.

Eu am ales să călătoresc mai mult singură, pentru că:

-în primul rând, îmi place natura şi pentru că îmi doresc să cunosc locuri noi şi oameni noi şi în acest fel nu sunt condiţionată de nimeni şi nimic în îndeplinirea acestui deziderat;

-în al doilea rând, pentru că fiecare călătorie e diferită şi îţi oferă alt gen de experienţe, de plăceri sau neplăceri şi poţi să tragi învăţăminte din ele;

-în al treilea rând, pentru că te avânţi spre necunoscut neştiind dinainte ce se va întâmpla, pe cine vei cunoaşte şi despre modul cum vei fi ajutat de divinitate în momentele dificile;

-în al patrulea rând, pentru că orice călătorie este o călătorie spre mine însămi, este o călătorie interioară, care mă ajută să mă cunosc mai bine, pot să aflu cine sunt eu cu adevărat şi mă ajută să îmi pun întrebări existenţiale şi de asemenea să obţin informaţii despre mine şi despre alţi oameni din experienţele prin care trec.

Foarte mulţi oameni se tem să plece singuri în călătorii. De unde vine oare această teamă? De fapt, vine din teama de necunoscut, din frica de imprevizibil, de a nu putea controla singur o situaţie, un eveniment care s-ar putea ivi pe parcursul călătoriei.

Când eşti singur, eşti doar tu cu tine şi eşti obligat să rezolvi singur acea situaţie, acel eveniment. Cu alte cuvinte, descurcă-te singur, amice!

Dar, după ce ai depăşit situaţia sau evenimentul respectiv, oricare ar fi el, mare sau mic nu contează, simţi o bucurie imensă ca şi cum în momentul acela ai putea “să muţi şi munţii din loc”. Atât de mare e satisfacţia! Mai ales că până la momentul respectiv, nu te credeai capabil să te descurci de unul singur, nu credeai că dispui de resurse nebănuite de care până la acel moment nu erai conştient.

Astfel, ai mai învăţat încă un lucru despre tine. Şi tot aşa mereu, cu fiecare călătorie, apar schimbări interioare şi exterioare. Doar să fii tu cu tine. Ai mai făcut încă un pas către cunoaşterea de sine şi a realităţii înconjurătoare.

În călătorii, vrei să te simţi bine şi parcă n-ai vrea să ţi se facă programul de către altcineva.  Totuşi, accepţi acest lucru pentru că nu ai încotro, pentru că nu poţi să mergi singur(ă) în concediu, poate nu dispui de maşină, sau nu ai alte posibilităţi de a ajunge singur(ă) într-un loc.

Spre exemplu, dacă merg doi într-o călătorie, într-un sejur, unul din ei, mai tolerant, trebuie să se plieze după dorinţele celuilalt cu ego mai puternic, numai de dragul de a nu se ivi certuri şi de a nu strica armonia în relaţia respectivă. Cu alte cuvinte, întotdeauna există o persoană care tolerează şi care acceptă să se lase condusă într-o anumită direcţie, chiar dacă din punct de vedere sufletesc, aceasta şi-ar dori să-şi petreacă timpul în cu totul alt mod.

În timp ce scriu, îmi vine în minte un cuplu de pensionari din Buzău cu care am socializat recent luna aceasta la salina Târgu Ocna, care s-au confruntat şi ei cu aceeaşi problemă, adică cine pe cine conduce în călătorie.

Doamna, fiind mai spirituală, a renunţat în a-şi mai impune punctul său de vedere, lăsându-l pe soţul ei, fost ofiţer de carieră şi excesiv de cerebral, să se ocupe de toate detaliile pe perioada vacanţei, având încredere în acesta, considerând că tot ce vine e ca o surpriză din partea lui.

Ea mi-a spus că atunci când formezi un cuplu frumos, cu destui ani de vieţuire în spate, cu copii şi nepoţi, cel mai înţelept lucru e să păstrezi neîntinată această armonie, diminuându-ţi cât mai mult egoul personal din iubire şi înţelegere pentru cel de lângă tine.

Pe de altă parte şi soţul său, văzând că nu mai întâmpină rezistenţă din partea soţiei, devine şi el mai maleabil, mai permisiv, debarasându-se, încetul cu încetul, de masca de om autoritar şi excesiv de raţional, ţinând cont şi de dorinţele soţiei şi străduindu-se să o facă să se simtă cât mai bine.

Deci, renunţarea la rezistenţă din partea celui mai înţelept din cuplu, îl face şi pe celălalt excesiv de raţional să îşi diminueze egoul, să îşi îndrepte atenţia şi să ţină cont şi de doleanţele celuilalt.

Tot în aceeaşi perioadă am cunoscut o doamnă care, deşi venise în staţiune împreună cu soţul său, aceasta luase hotărârea de a se plimba singură, întrucât soţul ei era genul sedentar şi nu îi plăceau plimbările în natură.

Aceasta plecase singură chiar dacă soţul ei nu a fost de acord să o lase singură, gelos fiind din fire. În acest caz, doamna a luat decizia corectă, de a-şi urma sufletul şi de a nu se lăsa controlată de soţul gelos.

După cum am mai spus, viaţa te poate pune în fel şi fel de situaţii în călătorii şi în care trebuie să te descurci singur având încredere şi credinţă în Dumnezeu că te va ajuta în aceste situaţii.

O să vă dau exemplu de două situaţii aparent neplăcute din călătoriile mele recente şi din care a trebuit să iau ce e bun şi să extrag învăţăminte din ele.

Am avut un sejur de 4 zile minunate cu ocazia mini vacanţei de Rusalii în staţiunea Slănic Moldova. A fost minunat, dar cum toate au un final, a venit timpul ca în a  5-a zi să iau autocarul din Târgu Ocna în direcţia Bucureşti, ca să ajung acasă.

Autocarul, după ce a întârziat 20 de minute, a mai stat încă alte 20, pentru că la momentul în care m-am urcat eu în autocar, conducătorul auto avea o altercaţie cu nişte pasageri care îl trăgeau la răspundere pe acesta, întrucât nu funcţiona aerul condiţionat, iar afară era o zi de vară toridă.

Şoferul răspundea că el nu are nici o vină, pur şi simplu, în cursa de dimineaţă, aerul condiţionat funcţiona şi nu şi-a imaginat că nu o sa funcţioneze şi la această cursă de după amiază. Era a doua zi de Rusalii, maşinile pe ruta aceasta erau puţine, la tren nu mai erau bilete, iar noi trebuia cumva să ajungem acasă.

Eram vreo 44 de suflete în autocar, şoferul tot butona la bordul maşinii, iar aerul condiţionat tot nu funcţiona şi căldura era din ce în ce mai sufocantă. Mulţi pasageri erau transpiraţi, curgea apele pe ei şi pe mine, iar şoferul nu putea să mişte maşina din loc pentru că trebuia să facă faţă atacurilor verbale ale unor pasageri recalcitranţi.

Un pasager l-a enervat pe şofer atât de tare, l-a jignit şi era gata-gata să se işte o bătaie între aceştia doi. În fine, pasagerul a coborât, dar în maşină era o tânără de vreo 27-28 de ani, genul corporatist, mai vocală, care tot vocifera, cum că ce se întâmplă e bătaie de joc, în ce ţară trăim, ameninţa că dă compania în judecată şi dădea telefoane peste telefoane, că e inadmisibil, curg apele pe ea, bla bla bla, tot îşi suna mama şi îi spunea cu voce tare că ea coboară la Oneşti şi că încearcă să ia altă maşină, etc.

Am coborât la Oneşti, pentru încă 30 min., ca să luăm aer şi tânăra nu a găsit maşină şi nici tren disponibil. S-a urcat din nou în autocar, între timp şoferul a găsit o soluţie să lase uşa din faţă şi din spate puţin întredeschisă ca să intre aer, iar ea s-a dus în spate împreună cu un tânăr şi nu i s-a mai auzit gura.

Noi toţi ne-am resemnat, asta e şi într-un final, cu întârziere de o oră, am ajuns acasă.

Se mai întâmplă şi astfel de lucruri neprevăzute, nu e vina nimănui, lucrurile se mai strică, maşinile şi aparatele se uzează fizic şi moral, chiar şi corpul uman.

Trebuie să ai puterea de a accepta tot ce vine spre tine şi la final să vezi partea bună, că în ciuda condiţiilor neprielnice, ai ajuns teafăr (ă) şi nevătămat(ă) acasă şi să-i mulţumeşti lui Dumnezeu şi îngerului păzitor pentru asta.

A doua experienţă s-a întâmplat chiar ieri. Pe scurt, am fost invitată să merg cu un grup la deschiderea unui parc istoric construit din fonduri europene, pe lângă Varna, în ţara vecină şi prietenă Bulgaria. Acest parc se întinde pe un areal foarte mare şi rolul acestui centru istoric este de a reconstrui vechile aşezări tracice.

Ce apreciez eu foarte mult la vecinii bulgari e faptul că ei ţin foarte mult la istoria lor, la valorile, cultura şi tradiţiile lor, îşi comemorează cu pioşenie înaintaşii, sunt extrem de patrioţi şi îşi conservă toate monumentele şi aşezările istorice.

Avem multe de învăţat de la ei. Au venit în număr foarte mare la acest eveniment, erau maşini din toate colţurile Bulgariei.

În fine, am ajuns acolo, pe la ora 12, tot pe o căldură toridă. În microbuz eram 16 persoane, iar acest grup a fost organizat special pentru acest eveniment.

Printre cei invitaţi erau şi foarte multe femei trecute de vârsta pensionării, care posibil multe din ele nu puteau să stea în arşită, într-un câmp deschis, la spectacolul organizat cu ocazia deschiderii acestui centru istoric.

Lucrările la acest parc nu erau terminate, aşa că acolo, în mare parte era şantier şi pe câmp erau aşezate o scenă pentru artişti, tonete cu mâncare, băuturi răcoritoare, corturi cu produse ale meşteşugarilor bulgari şi foarte, foarte multă lume.

Când au văzut aceste femei despre ce este vorba, au spus că ele nu vor să stea aici, că ele vor să fie duse la Varna, la mare. Totuşi, cei care au organizat această călătorie aveau obligaţia să reprezinte delegaţia noastră la acest eveniment.

Pentru că organizatorii au coborât din maşină, am coborât şi eu cu încă o doamnă de vârsta mea ca să vedem construcţiile ce erau finisate deja şi să ne uităm la produsele meştesugarilor. Manifestările artistice deja începuseră pe scenă.

Am dat o tură, am vizitat tot ce se putea vizita, am făcut fotografii, deşi repet, soarele pe câmp dogorea îngrozitor şi ne-am dus la locul unde am lăsat microbuzul. Noroc că erau fete tinere bulgăroaice care împărţeau turiştilor nişte şepci din carton cu informaţii despre centrul istoric. Aşa am avut ceva pe cap, ca să nu fac insolaţie.

Când am ajuns la locul microbuzului, acesta nu mai era acolo. Am sunat pe unul din organizatori, care după mai multe încercări, în fine, mi-a răspuns la telefon, spunându-mi că microbuzul a plecat la Varna. Practic eu şi cealaltă persoană rămăsesem abandonate în câmp, pe arşită şi ne-am simţit foarte ofensate de cele ce s-au petrecut.

Organizatorul a spus să stăm lângă scenă la ora 14 şi să cerem apă de la o bulgăroaică pe care o chema Antonia nu ştiu mai cum, că vine el să ne ia.

Bineînţeles că n-am găsit nici o persoană în spatele scenei cu acest nume, iar organizatorul nu a venit, deşi se făcuse ora 14.30.

Ba cred că o perioadă şi-a închis telefonul, sau când răspundea, se făcea că nu ne aude, zicând tot timpul Alo, Alo.

Ne-am dat seama că avem de-a face cu nişte oameni neserioşi, pe care nu ne mai puteam baza, iar eu şi colega mea, a trebuit să încercăm să stăm la colţ de stradă, să oprim maşini bulgăreşti şi să-i rugăm pe şoferi să ne ducă şi pe noi la Varna, ca să cumpărăm bilete pentru întoarcerea la Bucureşti.

Important este faptul că nu ne-am pierdut cumpătul, deşi comportamentul atât al organizatorilor cât şi al persoanelor din microbuz a fost inacceptabil şi inuman.

Atunci am spus în gând o rugăciune şi, din a 4 sau a 5 încercare am reuşit, pentru că ne-au luat cu maşina 3 tineri, doi băieţi şi o fată, toţi studenţi, care ne-au dus la Varna, la autogara centrală, fără să accepte nici un ban.

Am făcut schimb de cărţi de vizită, le-am mulţumit, apoi eu şi colega mea de microbuz, cu care m-am împrietenit între timp, ne-am luat bilete către Bucureşti la ora 22.45, am mers în mallul alăturat pentru că ne era foame, am mâncat copios, mi-am cumpărat o rochie de plajă la un preţ promoţional, am luat autobuzul din Varna şi ne-am îndreptat spre plaja de la Nisipurile de Aur.

Între timp, organizatorul suna în disperare ca să îi spunem unde suntem în Varna (era cam târziu), ei trebuiau să plece din Varna la ora 18, iar noi ne-am dezis de ei.

Ca să nu mai sune, am închis telefonul şi am încheiat într-un mod minunat ziua de ieri, care nu începuse sub cele mai bune auspicii.

Microbuzul cu care am plecat spre Bucureşti, era nou nouţ, cu aer condiţionat şi tot ce trebuie, şoferul foarte amabil, a condus foarte bine, eram vreo 5 oameni la ora aceea, foarte OK totul şi nu a trebuit să mai suportăm grupul de femei bătrâne egoiste.

Din toate experienţele rezultă că, dacă ai încredere şi credinţă în Dumnezeu, totul se termină cu bine; trebuie doar să te detaşezi de situaţie, să nu te mai concentrezi pe probleme, ci să vezi întotdeauna binele din acele situaţii sau probleme.

G.S.

www.eusuntdivin.ro

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *