Vesnica justificare a celor mai multi oameni: Nu am timp!

Vesnica justificare a celor mai multi oameni: Nu am timp!

May 30
Apreciaza postarea si da mai departe...

Dacă viaţa noastră se măsoară în timp, atunci TIMPUL ESTE UN DAR.

Chiar dacă trăim 100 de ani, 80 de ani, 70, 50,40, 20, 10, chiar şi mai puţin, VIAŢA ÎNSĂŞI ESTE UN DAR.

A TRĂI ÎNSEAMNĂ TIMP. Dacă ai pierdut timpul, viaţa nu poate fi retrăită.

OM BUN TREZEŞTE-TE! NU-ŢI IROSI TIMPUL CU NON-SENSURI!

NU-ŢI IROSI VIAŢA PE LUCRURI CARE NU CONTEAZĂ ŞI CARE NU-ŢI ADUC NICI O ÎMPLINIRE SUFLETEASCĂ!

OPREŞTE-TE, CĂCI NU ŞTII CÂT TIMP MAI AI ŞI NU AI ÎNVĂŢAT CEEA CE ERA DE ÎNVĂŢAT, NU TE-AI BUCURAT DE VIAŢA, DE TIMPUL CARE ŢI S-A DAT!

Timpul este o resursă epuizabilă şi foarte puţini dintre noi o preţuim.

Cei mai mulţi ajung să preţuiască viaţa, să preţuiască timpul, doar după ce au avut o boală cruntă, o suferinţă îndelungată, doar după ce au pierdut un suflet drag şi pe care nu l-au preţuit cum se cuvine cât timp acesta mai era încă în viaţă şamd.

Însă, nu este nevoie să ajungem în aceste stări de lucruri ca să ne preţuim viaţa, pe noi înşine şi ca să preţuim timpul.

Teoretic ştim asta, dar câţi dintre noi chiar fac schimbarea de paradigmă?

În Vechea Paradigmă, am fost obişnuiţi să credem că dacă AVEM şi FACEM lucruri, dacă muncim pe brânci ca să ne facem o carieră şi să avem un statut social înalt, sau dacă învingem prin competiţie alţi oameni, ori dacă avem prestigiu şi putere, în aceste condiţii, ne putem declara mulţumiţi, întrucât am cucerit această lume “ca o junglă” şi ne-am asigurat un viitor, zicem noi, fără probleme.

Ne-am orientat mereu către EXTERIOR şi nu am realizat că trebuie SĂ IUBIM FIINŢA care sălăşluieşte în interiorul nostru.

Pe această fiinţă nu o interesează cât de multe lucruri sau bunuri materiale ai acumulat, sau cât de mult ai înaintat în carieră, ori dacă ai dobândit prestigiu şi putere; ea este o fiinţă imaterială, adică dincolo de materie şi care NICIODATĂ nu poate fi împlinită sub aspectul material.

Ea este împlinită când dăruieşti şi primeşti iubire, când te bucuri ca un copil de Natură şi animăluţe, de un răsărit sau de un apus de soare, când te bucuri de relaţii divine cu oamenii din jurul tău, când oferi dezinteresat o părticică din sufletul tău în tot ceea ce faci (într-un job, un hobby, voluntariat pentru o cauză nobilă, etc) şi puteţi continua, cu alte exemple.

Mulţi dintre voi o să spuneţi: “Da, da, ştiu, ştiu lucrurile astea, dar ce pot să fac, am de făcut şi asta şi ailaltă şi nu-mi mai rămâne timp şi pentru mine. Sunt obligaţii pe care trebuie să le am în vedere, întrucât nu sunt doar eu singur(ă) şi mai am în grija mea şi pe alţii.”

Ăsta este răspunsul aproximativ pe care îl dau cei mai mulţi oameni.

Chiar dacă ai vrea să le aduci la cunoştinţă că ei nu trăiesc doar pentru A FACE şi A AVEA, ci pentru A FI şi că este necesar un echilibru între acestea trei verbe, ei te opresc, în sensul că nu îţi mai dau voie să continui ce ai de spus şi chiar se simt ofensaţi că ai “tupeul” să “îi judeci”, pentru că nu ştii cu adevărat ce se întâmplă în viaţa lor de zi cu zi.

Asta mi s-a întâmplat şi mie cu o cunoştinţă, o doamnă, pe care am auzit-o în diverse ocazii spunând că nu are timp.

Într-o recentă conversaţie “mi-am permis” să îi spun că ar fi bine dacă şi-ar putea prioritiza activităţile, în aşa fel încât să nu se mai simtă atât de epuizată şi să îşi facă timp şi pentru fiinţa ei.

I-am spus că ziua are 24 de ore şi că e aproape imposibil să nu îşi poată rezerva măcar 1 oră din zi doar pentru ea, pentru împlinirea nevoilor sale sufleteşti.

Consider că alte aspecte sunt mai importante pentru sufletul nostru, iar noi pe acestea ar trebui să le punem pe primul loc, adică aspectele spirituale, după care, în ultimul rând, pe cele materiale (hrană, îmbrăcăminte, job, bunuri materiale, altele).

Prea mult timp oamenii au pus materia înaintea spiritului şi nu invers.

Bineînţeles, că am spus aceasta, din punctul meu de vedere (în care eu îmi rezerv mult mai multe ore şi zile pentru mine) însă, din nefericire, nu era şi punctul de vedere al acestei doamne.

În schimb, a simţit nevoia să aducă o mică justificare pentru lipsa ei de timp şi mi-a spus ceva de genul:

“Ştii, eu chiar fac mult mai multe lucruri decât tine şi lucrez pe mai multe paliere, cu mine, cu copilul meu de 5 ani, cu soţul meu, cu părinţii mei și ai soțului, la job, trebuie să mă pliez pe nevoile tuturor şi să-mi fac datoria faţă de toată familia mea şi de aceea nu-mi rămâne mai mult timp liber, chiar dacă aş dori.

Chiar mă deranjează că îmi spui că nu fac nimic, când eu faţă de tine, am mult mai multe obligaţii şi am de îndeplinit mult mai multe lucruri.”

Da, am deranjat pe cineva, spunându-i că măcar 1 oră din zi ar putea să îşi acorde pentru fiinţa care este şi am fost chiar într-un fel apostrofată că viaţa mea nu se compară nicidecum cu a ei, că nu am obligaţiile pe care ea le are în societate.

Nu ştiu cum au reuşit bunicile noastre, care au avut mai mulţi copii, aveau grijă de aceştia şi se ocupau simplu şi frumos de educaţia lor; totodată mai aveau de dereticat prin casă, mai mergeau din când în când la munca câmpului, stăteau în arşita soarelui, transpirate şi cu mâinile bătătorite şi tot îşi mai găseau timp să facă ceva pentru plăcerea sufletului lor (să croşeteze sau să împletească ceva pentru copiii şi nepoţeii lor, în timp ce fredonau şi ascultau melodii populare la pickup; se odihneau în timpul zilei câteva ore; stăteau la poartă pe o bancă ca să povestească cu vecinele; lucrau în grădină; citeau uneori sau se informau de la difuzor, oricum aveau o simplitate în gândire şi înţelepciune nativă.

E drept, multe nu aveau servici, doar bărbaţii lor aveau o slujbă într-o fabrică undeva, sau aveau servici, dar nu se plângeau niciodată de lipsa timpului.

Cel puţin eu nu am auzit aceasta de la mama şi de la bunicile mele. Drept urmare, nici eu nu mă plâng.

Poate e o caracteristică care vine din arborele nostru genealogic, aceea de a fi puternici, integri, înţelepţi; cu siguranţă e şi asta, însă, cel mai mult ţine de liberul nostru arbitru, de voinţa noastră şi de felul nostru de a fi, de felul în care am fost educaţi, sau programaţi de familie şi societate, de construcţia noastră interioară, ţine de foarte mulţi factori.

Femeia modernă, consider eu, şi-a asumat mai multe responsabilităţi decât poate duce şi, prin urmare, este din ce in ce mai singură, tot mai frustrată, mai puţin rezistentă la boli (deşi are la dispoziţie mai multe informaţii în domeniul sănătăţii decât aveau bunicile noastre) şi are dorinţe, multe irealizabile, sau care nu sunt neapărat necesare şi care îi consumă energia în mod inutil.

Îmi pare rău dacă cineva se va simți “jignit(ă)”, dar asta e realitatea. E valabil şi pentru bărbaţi.

Uneori avem nevoie de un duş rece ca să ne trezim la realitate, iar oamenii care îţi spun direct în faţă un adevăr de necontestat şi pe care ţi-e greu să îl accepţi, sunt oameni trimişi de Divinitate ca să te facă cumva să ieşi din paradigma învechită în care ai trăit până acum şi din iluziile fabricate de egoul tău.

Cu cât primeşti adevărul, având demnitate, cu atât mai bine pentru tine. Să ştii că, vrei sau nu vrei să accepţi, timpul irosit în van pe lucruri fără valoare, nu se mai întoarce. Timpul este într-adevăr un dar.

G.S.

www.eusuntdivin.ro

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *